Miserupism

N-am “alergat” niciodata dupa note, nu mi-a pasat vreodata de ce nota iau, atata timp cat era peste 5. Intre un 10 si un 5 nu e nici o diferenta in opinia mea, nu dorm mai bine noaptea si nici nu vad viata mai roz daca am luat un 10. Am vazut persoane care plangeau daca luau un 9, se certau cu profesorul, faceau contestatie si niciodata nu am putut sa-i inteleg. Am vazut o studenta cu bursa care nu stia ce inseamna on si off, am avut colega in liceu cu note mai mari decat ale mele dar care scria the light is one si optaid in loc de the light is on si offside.

In liceu n-am avut niciodata 10 la purtare si am primit in fiecare semestru preaviz de exmatriculare, asta din cauza absentelor si nu pentru ca eram vreun elev problema. Cu toate astea nu m-am dus niciodata la diriginta sa o rog sa-mi motiveze absentele, nu o minteam ca e pisica bolnava, ca am programare la doctor sau ca am uitat robinetul deschis la baie si a trebuit neaparat sa ajung acasa.
Apropo de scuze, aveam in ultimul an de liceu un meditator la mate care nu prea venea la meditatii, cu 10 minute inainte sa vina, ma suna sa-mi zica ba ca e bunica-sa bolnava, ba ca i s-a spart teava de apa rece din bucatarie si nu mai poate ajunge; inaintea lui am avut un alt meditator care la prima sedinta a facut pipi pe canapeaua mea, mi-am dat seama de asta de abia dupa ce a plecat si bineinteles ca a doua oara n-a mai venit.

Intr-a 12-a am ramas corigenta la filozofie pe al doilea semestru, si nu din cauza ca nu stiam materia [am intrat in anul ala la facultatea de filozofie la buget si nu pe dosar, am dat examen] ci pentru ca nu vroiam sa invat ce ne dadea profesorul la ora, si anume viata lui Parmenide. Ne-a predat profesorul ala un semestru intreg viata lui Parmenide, cine era taica-su, cine era verisoara lui de gradul 2 si asa mai departe; de ce m-ar fi interesat pe mine sa invat asta cand eu aveam bac la filozofie si admitere la vreo doua facultati si in nici un caz nu cred ca era subiect de admitere in facultate numele verisoarei lui Parmenide. Cand media mea pe al doilea semestrul a fost 4, m-am gandit “am 6 pe primul, nu-i stres”.
De ce spun toate astea? Pentru ca am gasit un concurs care te premiaza daca ai 5 pe linie in sesiune. Din pacate, eu nu indeplinesc aceste cerinte [am deja o restanta, dar am si un 10], dar tare mi-ar fi placut. As fi preferat sa am 5 pe linie, pentru ca asta ar fi insemnat ca nu am nici o restanta, decat varietatea de note pe care o am acum.

Cu toate astea, cu toata nepasarea mea fata de note, sunt acum intr-un stres maxim din cauza lucrarii de licenta. Mi-am facut tot felul de planuri: planul lucrarii, planul primului capitol, planului primului subcapitol din primul capitol, ma uit in trei carti simultan si incerc sa gasesc o modalitate sa combin cumva toate informatiile alea. Nu mai pot dormi noaptea, am cosmaruri. In momentul asta ma gandesc ca daca in vara mi-ar spune comisia de licenta “vrei sa iti dam 5 si nu trebuie sa ne prezinti lucrarea sau vrei sa o prezinti si astfel sa ai o sansa pentru o nota mai mare?”, eu as accepta 5.
Prefer o viata linistita, un somn bun noaptea decat mult stres, nervi si atacuri de panica dar sansa la un 10.

De Neuronul Blond

Bullet for my Valentine

Iata ca a venit si mult asteptata zi. Si cand zic mult asteptata, nu ma refer la mine. Mai sceptica de felul meu, nu cred in sarbatoarea asta imprumutata. Mi se pare un pretext de a vinde inimioare de plus, felicitari cu mesaje fara esenta si flori care se ofilesc a doua zi; basically, o sarbatoare comerciala. Si am avut aceleasi... “sentimente” in ceea ce priveste ziua de 14 februarie in fiecare an, fie ca eram intr-o relatie, fie ca nu. Mi se pare absurd ca atatea persoane considera ca au nevoie de o zi anume pentru a-si arata dragostea catre persoana iubita, de parca nu pot spune "te iubesc" in fiecare zi [:* :x].

Daca tot e asa, macar sa sarbatorim si noi Dragobetele. Dar nu, noi trebuie sa furam tot ce ni se pare “cool”! What’s next? Sa sarbatorim trecerea intr-un nou an cu cateva ore dupa [in functie de time zone] ca sa fim si noi ca americanii? La noi nici macar nu e Sf. Valentin daca e sa o luam asa… Asta nu pentru ca as fi eu mare credincioasa, ci pentru ca tot vorbeam de biserica…

Si daca tot vorbim de doua zile de Valentine’s Day, bagam si o dedicatie – fara numar =))

Neuronul Brunet

My Bloody Valentine

Pentru ca tot vine Sfantul Valentin, sarbatoare importata de la americani, dar nu conteaza pentru ca atunci cand vine vorba de a primi cadouri nici o sarbatoare nu e mai putin importanta, m-am decis sa scriu despre dragoste, ma rog, despre a face dragoste.

Pe la 15-16 ani toate fetele isi imaginau prima lor noapte de dragoste: lumanari aprinse, muzica romantica pe fundal, un prieten atent si gentil care sa le iubeasca pana la luna si inapoi, petale de trandafir presarate pe pat, un preludiu de jumatate de ora urmat de momentul magic propriu-zis. Sa fim seriosi, in cate cazuri chiar se intampla asta?
Pe la 18-19 ani, au renuntat la ideea de lumanari aprinse si petale de trandafir, dar macar preludiu sa fie dom’ne, macar 15 minute acolo.
Ehh… deja de la 21-22 de ani ele nu mai viseaza feti-frumosi, dupa n relatii esuate au ajuns la o doza de cinism la care se gandesc “hai doua minute preludiu si muzica pe fundal”.

Mi-ar placea sa mai am sperantele de la 15 ani, sa mai pot visa la happily ever after, dar cred ca am ajuns si eu la doza aia de cinism care vine o data cu prima cearta si creste cu prima despartire, primele minciuni, primele dezamagiri.
Apropo de cinism si de renuntatul la vise copilaresti, o prietena de-a mea spunea la un moment dat ce inseamna pentru ea o partida reusita “Mah, daca i se scoala e ok” =))
Si ca sa vedeti cat de romantica sunt eu, de Ziua Indragostitilor ma duc la un film horror 3d!

De Neuronul Blond

Despre relatii - part II

Citeam postul scris de Neuronul Blond si, cum a venit vorba de relatii disfunctionale, era evident ca o sa urmeze un nou post – part II. Ceea ce nu era evident este tipul de relatie la care ma refer, si anume mama-fiica.

Intotdeauna am fost foarte apropiata de mama, in ciuda certurilor [extrem de rare] datorate diferentelor de opinii. Desigur, mi se pare normal ca lucrurile sa stea asa, pentru ca intervine diferenta de mentalitati dintre generatii. Cu toate acestea, am reusit mereu –mai devreme sau mai tarziu – sa ajungem la un punct de vedere comun si sa facem tot posibilul sa comunicam cat mai bine.

Probabil asta este si motivul pentru care imi este greu sa inteleg de ce exista atat de multe cazuri in care fetele nu se inteleg cu mamele lor. Sau invers. Si aici sunt mai multe variante:

a. Fata este prea ocupata sa se duca prin cluburi. Vorbesc aici si de pustoaice de 14-15 ani, care ies in fiecare seara in tot felul de cluburi pline de cocalari [si neaparat: trebuie sa faca poze pe care sa le puna pe hi5]. Din punctul meu de vedere, aici este si vina parintilor, care nu sunt suficient de interesati [sau nu au suficient timp pentru a avea grija] de copiii lor. Nu spun ca trebuie tinuti “in lesa” – hell no, dar nici sa se duca prin bodegi, sa bea si chiar sa se drogheze.

b. Mama este mult prea ocupata sa-si cumpere blugi cu paiete ca sa o asculte pe fiica sa. Da, vorbesc serios, desi suna absurd. Sunt tipe care nu si-au trait viata la timpul lor si recupereaza acum. Nu zic ca atunci cand faci un copil trebuie sa renunti la viata ta, dar mi se pare inacceptabil sa-ti neglijezi copilul din motive de genul asta. Si asta pentru ca atunci cand faci un copil iti asumi anumite responsabilitati, nu numai financiare.

c. Mamele abuzive. Si pentru ca nu vreau sa dezvolt prea mult subiectul, o sa copiez ceva ce am scris iarna trecuta pe fostul blog:
“pe strada de langa blocul meu am fost socata sa asist la o scena pe care nu o sa mi-o mai scot din cap, din pacate. vedem fereastra de la camera mea, imi imaginam deja cum mor fulgii de nea pe geamul meu, cum stau in patul meu, la caldura, cu o cana de ceai si cu o carte buna, cand mi-a atras atentia o injuratura foarte gratioasa: "futu-ti mortii ma-tii". ironia face ca injuratura era adresata de o mama - daca o pot numi asa - fiicei ei de 7-8 ani. a urmat o palma peste fata si un "mars in casa". vina fetei? vroia sa mai stea afara, sa se joace cu zapada.
poate nu sunt in masura sa o judec, dar de ce ai face asta propriului copil? daca nu vrei copii, exista atatea mijloace contraceptive. ok, sa zicem ca se rupe prezervativul, dar du-te femeie si fa un avort! este oricum mai bine, daca se poate spune asta, decat sa-ti bati copilul, sa-l abandonezi, sa abuzezi de el. extremism: fiecare cuplu ar trebui sa treaca printr-o serie de examene inainte de a concepe un copil, inclusiv un examen psihologic. cati dintre noi am fi aici dar s-ar proceda asa?”

Desigur, sunt multe alte posibilitati: de la fete carora le este rusine/lene sa-si arate afectiunea fata de mama, pana la mame care tin mortis sa conduca viata fiicelor lor, astfel indepartandu-le sau chiar mame care lucreaza in 10 mii de schimburi pentru a intretine familia si de aceea nu au timp de altceva.

Ca sa nu mai lungesc povestea, concluzia este urmatoarea: the world would be a better place daca ne-am face mai mult timp unii pentru ceilalti. Si, evident, totul incepe din interiorul familiei.

Neuronul Brunet

Blondie likes

Am vazut de curand cel mai frumos film de la Jeux d'enfants incoace: August Rush. Pe mare e o poveste, chiar poveste e, mai mult asa sci-fi, cum ar trebui sa fie o poveste :P in care un tip si o tipa [amandoi muzicieni] se cunosc intr-o seara [se cunosc destul de bine pentru ca rezulta un copil din intalnirea lor] se indragostesc si apoi nu se mai revad timp de 10 ani. Copilul ajunge la orfelinat, si cum a mostenit de la ambii parinti dragostea pentru muzica, ajunge asa un mic geniu si fuge de la orfelinat, ajunge sa invete la Julliard si are propriul lui concert, unde se reintalenste cu parintii lui. In orice caz, povestea e foarte frumoasa, eu nici macar nu o pot contura aici.

Actorii joaca foarte bine: Robin Williams, pustiul din Charlie's Factory, Keri Russell, Freddie Highmore. Ideea e ca am plans la filmul asta cum n-am plans nici la Ice Age [si cine ma cunoaste stie ca la Ice Age 1 am bocit rau de tot, unii plang la Titanic (and i'm not talking about my bf =)) ) eu plang la Ice Age] si tot filmul am tinut-o numai intr-un 'awww' . Cel mai mare regret al meu e ca l-am vazut singura...bine, cu pisica, dar ea nu se pune pentru ca de fiecare data cand faceam 'awww' venea repede la mine si miorlaia, credea ca s-a intamplat ceva cu mine :)) deci nu pot spune ca mi-a impartasit 'emotiile' pentru film.E un film care te face sa crezi in genul asta de dragoste de poveste, eu nu pot decat sa zic ca ma simt ca si cum as fi indragostita dupa ce am vazul filmul.. the butterflies are back. Mai multe detalii despre film gasiti aici.

Cei care nu l-au vazut ar trebui sa se uite ca e foarte misto, e genul de film pe care il vezi cu prietena/ prietenul, sau cu pisica. Again.. cine n-a vazut Jeux d'enfants trebuie neaparat sa-l vada.

De Neuronul Blond

Fast Cars and Beautiful Women

Acum ceva timp am avut o discutie cel putin interesanta cu un individ anume. Si se facea ca acest individ considera ca numarul de femei care roiesc in jurul lui creste direct proportional cu herghelia de sub capota. Acum si-a dat licenta, asteapta sa se angajeze si sa-si cumpere un BMW si, indirect, o femeie.

Dar sa revenim la oile noastre. Pardon, la caii [putere]. Deci ce vrea el sa zica este ca femeile in primul rand analizeaza nu felul in care arata un barbat, nu latura sa sensibila, nu personalitatea sa, ci masina pe care o conduce [daca are mai multe, cu atat mai bine]. Si, de fapt, cat de mult conteaza masina? Nu o sa fiu ipocrita si o sa recunosc ca multe femei viseaza la o scena de genul celei din Pretty woman, cand Richard “Prince Charming” Gere se duce la Julia “Pretty Woman” Roberts intr-o limuzina alba. Sincer, eu prefer un Opel Tigra turcoaz, but nevermind that. Planuiesc sa mi-l cumpar singura!

Dar problema ramane in picioare: oare o femeie in toate facultatile mintale ar refuza un barbat din cauza ca acesta conduce o Dacie 1310? Oare o femeie in toate facultatile mintale ar refuza un posibil iubit care ar putea sa o faca fericita pentru ca masina lui nu prinde mai mult de 60km/h? Oare o femeie in toate facultatile mintale se lasa cumparata atat de ieftin?

Neuronul Brunet

PS: offtopic – Tinand cont de unele commenturi recente, am decis sa schimbam un pic lucrurile pe aici. Mai exact, nu permitem utilizatorilor anonimi sa trimita commenturi. Si, pentru ca lucrurile sa fie clare si pentru cei mai inceti, tin sa lamuresc problema: acceptam cu placere criticile constructive – de aceea nici nu am sters unele comentarii. Nu acceptam insulte si mai ales, nu din partea unora certati cu gramatica limbii romane :)) All registered users [includes OpenID] can comment, so deal with it!

Despre relatii part I

S-a terminat sesiunea, deci revin la scrisul pe blog. In seara asta voi vorbi despre relatii, mai exact despre rolul barbatului intr-o relatie.

Era la un moment dat o reclama la televizor in care un rocker motociclist cu parul lung, cu pantaloni de piele, incepe o relatie cu o tipa; pe parcursul relatiei tipa il convinge sa se tunda, sa poarte camasa si sacou, sa renunte la motocicleta. Intr-un final cei doi se despart, motivul tipei fiind “Nu mai esti barbatul de care m-am indragostit”. Sa stiti ca asta se intampla si in viata de zi cu zi.

Cunosti o persoana, te indragostesti nebuneste de ea, dar pe parcurs incepi sa-i impui anumite lucruri: nu mai vorbi asa tare; nu te mai duci singur/a in locul ala, mergem impreuna; chiar trebuie sa porti bluza aia?; sunt alergic/a la pisici deci trebuie sa scapi de ea; tu chiar asculti porcariile astea? Si ma rog, exemplele continua. Oare daca accepti ca persoana iubita sa iti schimbe cate ceva din modul tau de viata iti pierzi personalitatea si te lasi condus de ea? Sunt de acord ca intr-o relatie cele doua persoane implicate trebuie sa evolueze impreuna, sa-si creeze propriul stil care sa inglobeze cate ceva din personalitatile si preferintele amandurora. In nici un caz nu sunt de acord cu relatiile in care unul comanda si celalalt sta cuminte si asculta.
Am vazut saptamana trecuta un astfel de cuplu: el era ca un mielusel pe langa ea, nu-i iesea din cuvant, de fapt nu avea nimic de spus in fata ei. Imi imaginez ca tipul respectiv inainte sa o cunoasca pe ea avea o personalitate proprie, stia foarte bine ce vrea si ce nu vrea de la viata lui, dar cumva a ajuns o marioneta in mainile ei. Cum poti sta cu o astfel de persoana din care poti face orice vrei? Cand te indragostesti de o persoana, te indragostesti pentru ce e ea, nu pentru ce ar putea sa devina in mainile tale.

Este evident ca in orice cuplu normal te schimbi; poate incepe sa-ti placa muzica pe care o asculta perechea ta, sau filmele care ii plac si ei. Asta e un lucru normal, dar nu trebuie sa arunci la gunoi toate preferintele tale in materie de muzica sau filme pentru a le imbratisa pe cele ale partenerului.
Dar ca sa nu ma abat prea mult de la subiect, sa vorbesc si despre rolul barbatului intr-o relatie. La 90% din intalnirile mele [vorbesc de prima intalnire cu un tip] eu trebuia sa aleg locul in care mergem. Am incercat sa le spun ca daca ei m-au invitat in oras, normal era ca ei sa aleaga locul, nu eu. Mereu am auzit acelasi argument: “Pai daca te duc intr-un loc care nu-ti place? Asa ca mai bine alegi tu.” Chestia asta se poate generaliza si la o intreaga relatie, nu numai la o prima intalnire. Cum ziceam, cei doi trebuie sa evolueze impreuna cam din toate punctele de vedere, nu e normal ca ea sa aleaga mereu barul/clubul/restaurantul/hotelul etc. Macar o data as vrea sa vina prietenul meu la mine si sa-mi zica “Mergem in locul X si tu nu o sa ai nimic impotriva”. Sau sa decida ceva la care eu nu o sa am nimic de zis, bineinteles ca daca nu-mi place locul in care mergem, o sa astept cuminte pana plecam de acolo si o sa-i zic ca nu mi-a placut; nu fac crize de isterie, nu-mi dau ochii peste cap, oricum nu sunt genul.

Noi, femeile, ne-am luptat atat de mult pentru egalitate, pentru a avea aceleasi drepturi ca si ei, dar din cand in cand ar fi frumos sa-si mai impuna si ei punctul de vedere; daca e unul rezonabil se accepta, daca nu, se negociaza.

Bineinteles ca exista si extrema cealalta in care femeia e cea tinuta sub papuc, e controlata si nu are dreptul la opinie. In orice caz nu va lasati manipulati si condusi de o alta persoana; daca nu ajungeti la un compromis, la un acord, cum ar fi de exemplu “Astazi mergem la filmul ales de mine, data viitoare la cel ales de tine” poate ca ar trebui sa va ganditi daca merita continuata acea relatie.

PS. in postul asta nu ma refer la relatiile in care cei doi stau impreuna sau sunt casatoriti pentru ca nu doresc sa intru in subiecte mai grave.

De Neuronul Blond